Parroquia Ortodoxa Barcelona
Patriarhul Pavel (Gojko Stojčević de la naștere) s-a născut pe data de 11 septembrie 1914 , de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în satul Kućanci, lângă Donji Miholjac, Slavonia, dintr-o familie de țărani.


Curând ramane fără părinți: tatal,Ștefan, de nationalitate sarba, a plecat la muncă în Statele Unite, unde a contractat tuberculoza și s-a întors acasă pentru a muri. Gojko nu avea nici trei ani cand fratele său s- a nascut. Mama sa Anna, de nationalitate croata, se casatoreste din nou la un an de la moartea soțului ei, și moare curând la nașterea fratelui sau așa că ei doi raman in grija bunicii și mătușii lor. Grija pentru educația lui a fost asumată de mătușa Senka, de care Gojko a legat întotdeauna sentimentul de dragoste maternă fără margini. Mai târziu, în calitate de Patriarh, a spus: „Mătușa mea a înlocuit-o pe mama mea si cred că atunci când voi muri, mă voi întâlni mai întâi cu ea, și apoi cu ceilalți”.


Întrucât Gojko era un copil bolnav și foarte slab, l-au eliberat de obligațiile rurale și i-au permis să aibă o educație. A terminat școala primară în orașul natal. S-a mutat apoi la Tuzla unde a facut școala gimnazială din 1925 până în 1929, unde a cunoscut pe unul dintre prietenii tinereții sale, scriitorul Meșa Selimović.


Deși, dupa cuvintele sale, era predispus pentru științe tehnice („materii care nu necesită memorare, cum ar fi matematica și fizica”) și avea note slabe la cateheză, a ales Seminarul sub influența familiei. A studiat la seminarul din Saraievo șase ani (1930-1936). Ulterior, a studiat la Facultatea de Teologie din Belgrad, deși la început a vrut să meargă la Facultatea de Medicină. Un timp a fost președintele organizației studențești a Facultății de Teologie.


Înainte de război, a fost secretarul ministrului afacerilor ecleziastice, Vojislav Janjić. În 1940 a intrat în armată într-un spital militar din Zajecar.


La începutul ocupației germane a Iugoslaviei, s-a întors în orașul său natal, Kućanci. Însă, în recentul stat croat fascist independent au venit vremuri teribile pentru sârbi. Gojko a trebuit să se refugieze în Serbia ca mulți alți compatrioți ai săi. Așa că s-a întors la Belgrad, dar acum ca refugiat. În perioada 1941-1942, a locuit acolo, lucrând la construcții și la reparația ruinelor. În 1942, fratele său Dušan și-a pierdut viața la Sirač, lângă Orahovica, în lupta împotriva organizatiei teroriste Ustacha.


Sănătatea precară l-a dus la Mănăstirea Sfânta Treime din Ovčar, unde a trăit ocupația bulgară. În timpul războiului, germanii le-au predat bulgarilor acest pământ. Într-o zi, în 1943, au intrat in mănăstire, în cautarea partizanilor. Călugării și novicii au fost atacati brutal, iar unii dintre ei au fost uciși. Dar, Domnul a protejat pe călugărul său credincios Pavle, dupa spusele starețului său, părintele spiritual Pahomie.


Călugării locali au fost reținuți, obligați să se alăture forțelor militare, expulzați și torturați și, în ciuda tuturor,ajungeau călugări au ajuns din zonele cele mai amenințate. Acolo a găsit refugiu celebrul arhimandrit Justin Popovici, canonizat în 2010 ca sfânt. Deci s-a ascuns mai intai de nemți și apoi de comuniști.


Putem sa menționăm aici un episod din viața patriarhului care și-a lăsat amprenta pentru totdeauna pe inima lui. În acea perioadă, un tată și un fiu au găsit refugiu în mănăstirea Sfintei Treimi. Chipul tatălui, capul familiei, a fost adânc gravat în memoria viitorului patriarh sârb. Teroristii au atacat orașul în care locuiau și au omorat pe toți sârbii pe care i-au găsit acolo. Au ucis toți membrii familiei : mama, soția, fiica și fiul cel mai mic si i-au ars casa. El a fost lăsat singur cu fiul său cel mare, student la seminar in anul doi, care pe urma au găsit refugiu în mănăstire. Fiul a murit însă curând în mănăstire, de tuberculoză.


Când a murit fiul, tatăl a ramas pietrificat, iar când starețul și doi călugări mai mari au ajuns lângă tânărul decedat, a părăsit camera și s-a dus la biserică. El a acceptat aceasta ca voința lui Dumnezeu. Era un om inteligent și profund credincios. El singur a facut sicriul și a săpat mormântul. A rămas să locuiască la mănăstire, muncind mereu cate ceva in functie de slujbele pe care le gasea.
Și într-unul din textele sale autobiografice Patriarhul a scris: „Cu frică am văzut în el o față a Vechiului Testament, adevărul viu despre om, cu cât este mai neînțeles, cu atât mai viu. Moartea este sfârșitul întristărilor și suferința omul deznadajduit este cea mai mare ispită a lui. Fiul s-a odihnit în Domnul, iar tatăl (dupa cum il observam) lucra cu smerenia mucenicului răscumpărat cu răbdare. Și cu cât era mai mare durerea, cu atat mai mare mangaierea".
În 1943, Gojko a lucrat ca profesor de cateheză pentru copiii refugiați din Banja Koviljača. Medicii l-au diagnosticat cu tuberculoză, prognosticul era pesimist. De acolo pleaca la mănăstirea Vujan, lângă Prislonica, unde ramane până în 1945. In mănăstire se recupereaza, ceea ce l-a determinat să intre ucenic încă din 1946. Apoi, pe 7 aprilie 1948, depune voturile monahale și apoi e rânduit diacon.


Intre 1949 si 1955 intra frăția mănăstirii Rača; în anul universitar 1950/1951 a fost suplinitor la Seminarul Sfântul Chiril și Metodiu din Prizren. În 1954 e hirotonit preot iar in 1957 hirotesit arhimandrit. Din 1955 până în 1957 lucreaza la catedra departamentului de Noul Testament și Liturgica a FacultatiiTeologice din Atena, unde si- a facut lucrarea de doctorat. Potrivit unei legende, când unul dintre demnitarii Bisericii Sârbe a întrebat despre noul student la Universitatea din Atena, el a primit următorul răspuns: „Dacă Biserica noastră greacă ar avea cinci preoți ca Pavel , nu s-ar teme pentru viitorul ei, ci ar fi biserica cea mai puternica din lume ".


În ședința din 29 mai 1957, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a luat cunoștință de acest tânăr doctor în teologie și l-a hirotonit ca episcop de Rașka și Prizren. Vestea a ajuns la el în timp ce se afla într-un pelerinaj la Ierusalim.


Hitotonia a fost facuta pe 22 septembrie 1957 în Catedrala din Belgrad de un grup de episcopi condus de Patriarhul Vikentije II (Vincente II). Pe 13 octombrie a aceluiași an a fost ridicat pe tronul Episcopului de Rașka și Prizren în Catedrala din Prizren.
În calitate de Primat al Eparhiei de Rașka și Prizren, a organizat construcția de noi biserici și a lucrat la restaurarea și conservarea bisericilor ortodoxe din Kosovo și Metodia.
Conducând Eparhia de Raška și Prizren, a construit noi biserici și le-a restaurat pe cele vechi și demolate. S-a aflat la conducerea Seminarului Prizren, unde a predat muzica bisericeasca si slavona veche. Calatorea constant în toată eparhia pentru a prezida serviciile liturgice. Eparhia a guvernat- o singur, fără colaboratori, fără secretar, fără mașină. De obicei, mergea pe jos sau cu transportul în comun.


În calitate de episcop de Raška și Prizren, a participat la sedintele ONU pe probleme interetnice din zonele Kosovo și Metohija, unde situația era din ce in ce mai grava. Numeroase biografii și mărturii vorbesc despre lupta zilnică a sârbilor din Kosovo și Metohija pentru drepturile lor. Pavle a scris autorităților bisericii și statului, îndemnându-i să viziteze bisericile și mănăstirile din regiunile îndepărtate, pentru a dezvolta o politică care ar putea preveni conflictele. Dar el însuși nu a vorbit niciodată despre amenințările și hărțuirea pe care a suferit-o personal de către albanezi. La final, nu a existat nicio reacție din partea organelor statului la cererile și scrisorile sale.
În noiembrie 1990, cu decizia Sfântului Sinod al Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe, a fost ales primat al Bisericii în locul patriarhului german bolnav. Întronizarea celui de- al 44- lea patriarh sarb a avut loc pe 2 decembrie 1990 la Belgrad. El a fost ales după opt runde de votare nereușită. Plicul cu numele său a fost luat de arhimandritul Antonije Đorđević, stareț al mănăstirii Tronoša.


"Fortele mele sunt slabe și o știti. Și eu nu am încredere în ele. Am încredere în ajutorul vostru, spun, și repet, în ajutorul lui Dumnezeu, care m-a ajutat până acum. Fie ca acest titlu [al Patriarhului] să fie spre slava lui Dumnezeu și în folosul Bisericii Sale și al oamenilor noștri care suferă mult în aceste vremuri dificile. Nu avem un program special de acțiune patriarhală, programul nostru este - Evanghelia lui Hristos ". (Din discursul Patriarhului Pavel la Sinod).


De la începutul patriarhatului sau a început să se creeze noi dieceze. De asemenea, sunt create și reînnoite seminariile din Cetinje in 1992, din Kragujevac, in 1997 și Academia Teologică Sf. Vasile de Ostrog din Foča. În plus, a fost înființat serviciul de informare al Bisericii Ortodoxe Sârbe. A vizitat toate continentele și toate eparhiile Bisericii Sârbe. La 91 de ani, a călătorit în Australia pentru două săptămâni. A vizitat majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale, precum și din numeroase țări din Europa și restul lumii.


La momentul alegerii sale, la 76 de ani, Pavle a devenit cel mai in varsta patriarh dintre patriarhii sârbi (cu toate acestea, succesorul său, Patriarh Irineu a fost ales la 79 de ani).
Patriarhul Pavel a fost mulți ani președinte al Comisiei Sfântului Sinod pentru traducerea Noului Testament, rezultatul căruia a fost prima publicație aprobată oficial de Biserică în 1984 și apoi republicată în 1990. În plus, a fost președintele Comisiei liturgice a Sfântul Sinod, care a pregătit și publicat Eucologia liturgica în limba sârbă.
În timpul războiului civil din Iugoslavia, Pavel a vizitat Croația și Bosnia. Patriarhul a participat la procesul de pace, îndemnând ambele parti să rezolve conflictul. În 1991, mitropolitul Zagrebului și Ljubljanai, Jovan, a organizat întâlnirea dintre Pavel și cardinalul romano-catolic Franjo Kuharić din Croația. Patriarhul Pavel s-a întâlnit și cu președintele croat, Franjo Tuđman.


Patriarhul Pavel a murit pe 15 noiembrie 2009, la ora 10:45 a.m. după ce a luat Sfânta Împărtășanie la Spitalul Academiei Medicale Militare din Belgrad. Sicriul a fost transferat la Catedrala Sfântul Mihail Arhanghelul din Belgrad, unde a ramas deschis pentru ca oamenii să-i poată aduce un ultim omagiu pe parcursul zilei. Credincioșii au așteptat toată noaptea, până în dimineața zilei de 19 noiembrie la coada la capela arzătoare. Țara a declarat trei zile de doliu (16, 17 și 18 noiembrie) și ca zi nelucrătoare în ziua înmormântării. Sicriul a părăsit catedrala înconjurată de o mulțime mare de oameni și a fost adus la biserica Sfântului Sava din Vračar, unde s-a desfășurat slujba de înmormântare, condusă de patriarhul ecumenic Bartolomeu și asistată de mitropolitul de Muntenegru și Litoral ,Amfilohie (Radović) impreuna cu alți ierarhi.


După slujbă, procesiunea funerară s- a indreptat spre mănăstirea Rakovica, unde a fost înmormântat, dupa dorinta sa. La orele 14:00, trupul Patriarhului a fost înmormântat lângă mormântul Patriarhului Dimitrije (Demetrios), în prezența președintelui Serbiei, Boris Tadić,a fostului prim-ministru Vojislav Koštunica, prim-ministru al Republicii Srpska, Milorad Dodik. Conform voinței patriarhului, nu s-a permis fotografierea sau înregistrarea video.


Câteva citate
• Nu alegem țara în care ne naștem, nici națiunea, nici timpul în care ne naștem, ci alegem un lucru: să fim bărbați sau nu.
• Când o persoană se naște în lume, toată lumea este fericită și numai el plânge. Dar trebuie să trăiești viața, astfel încât după moarte, toată lumea plânge și el este fericit.
• Dacă episcopii, cunoscând ordinul (votul) Mântuitorului pentru sărăcie, au aceste mașini, ce mașini ar avea fără acest vot?